Cred, realmente, că standardele comune pot să construiască instituții, iar acestea construiesc state, națiuni. Acum este un moment foarte bun – la 20 de ani de istorie a standardizării europene în România, 90 de ani de standardizare națională, și în anul Centenarului – să ne aducem aminte cum standardele comune au contribuit la nașterea statului român modern.
Anul acesta sărbătorim Centenarul, dar înainte a avut loc Unirea Principatelor. După unirea lor, Alexandru Ioan Cuza a implementat o serie de reforme. Una dintre acestea a fost reforma unităților de măsură. Deși aveam un standard lingvistic comun între Țara Românească și Moldova, care era limba, nu măsuram lucrurile cu aceleași măsuri. Ele aveau același nume, dar aveau valori diferite. Cea mai celebră dintre acestea a fost „ocaua lui Cuza”.
În 15 septembrie 1864 domnitorul Cuza a promulgat legea privind adoptarea sistemului metric de greutăți și măsuri în Principatele Unite Române prin care au fost puse în concordanță unitățile de măsură din cele două principate, s-au adoptat unitățile metrice, s-a publicat un tabel cu valorile de conversie, ocaua valahă nu a mai fost diferită de ocaua moldovenească și altele. Atât literatura cultă, cât și tradiția populară rețin acele povești în care Principele Cuza mergea incognito prin târguri și cârciumi și îi prindea pe negustorii care foloseau ocaua mai mică: îi amenda și îi pedepsea. Standardele comune au nevoie de mai mult decât un proces de implementare, au nevoie și de un proces de monitorizare.
În legea aceea mai era ceva interesant: cei care trebuiau să stabilească etaloanele și materialele din care urmau să se facă aceste etaloane erau trei ministere – prin urmare, e nevoie de instituții pentru a crea standarde comune, care să creeze o unire politică. Al. I. Cuza credea cu tărie în puterea instituțiilor de a crea o națiune.
Dar nu erau toți de aceeași părere.
La patru ani după emiterea legii domenști, Titu Maiorescu a publicat o aspră critică a instituțiilor pe care Principatele Române le împrumutau de la democrațiile occidentale.
În articolul „În contra direcției de azi în cultura română” publicat în Convorbiri literare, Maiorescu dezvolta teoria formelor fără fond:
„Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă /…/, mai bine să nu facem deloc academii /…/ decât să le facem fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un șir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puțin lung fără fondul lor propriu. /…/ În acest timp, formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor și care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor disprețuit.”
Pasaje celebre pe care le cunoaștem toți. Nu am competența să polemizez cu Maiorescu peste veacuri, dar nu pot să nu observ că în interbelicul românesc în anii `20-`30, în vârful evoluției statului român modern, instituțiile pe care acest stat s-a construit au fost tocmai formele fără fond criticate de Maiorescu.
Să începem cu școala – cu patru ani în urmă se înființase Universitatea din Iași, iar în anul în care scria rândurile respective, se înființa Universitatea din București.
Universitatea din Iași ne-a dat, printre mulți alții, pe chimistul Petru Poni, întemeietorul școlii de chimie românești, pe geologul Petre Cobălcescu, întemeietorul școlii de geologie, pe Al. Phillipide, întemeietorul școlii lingvistice de la Iași și pe Al. Xenopol, autorul primei mari sinteze a istoriei poporului român și părintele altui titan, Nicolae Iorga.
Să trecem la București – Mircea Eliade, părintele istoriei religiilor, dramaturgul Eugen Ionescu, eseistul francez de origine română Emil Cioran, medicul C. I. Parhon, unul dintre pionierii endocrinologiei la nivel mondial.
Spuneți-le azi miilor de absolvenți ai Universității din București și ai Universității „Al. I. Cuza” din Iași că era mai bine să nu se facă aceste școli decât să se facă așa rău, cum s-au făcut. Cred că, cu foarte multă politețe și drag față de Titu Maiorescu, nu vo fi de acord cu voi.
Pinacoteca. „Mai bine să nu o facem deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă” Vă invit la Palatul Regal, la Muzeul Național de artă care azi însumează și Muzeul Colecțiilor, Muzeul K.H. Zambaccian și Muzeul Theodor Pallady (…) mii de lucrări de artă, lucrări de Rebrandt, El Greco, Rubens, Rodin. Ar fi fost mare păcat să nu avem o pinacotecă așa cum o aveam astăzi cu această „artă frumoasă”.
Și Academia Română. Aici au ocupat fotoliul Academiei Române oameni ca Nicolae Păulescu, inventatorul insulinei, Aurel Vlaicul, Traian Vuia, Henri Coandă, pionierii aviației, Andrei Racoviță, George Enescu.
Toate aceste „forme fără fond” criticate de Maiorescu au sfârșit prin a-și crea „fondul” și au construit statul modern român. Și nu aș vrea să ne oprim la a observa doar vârfurile pe care aceste instituții le-au creat, ci și la oamenii din spatele acestor instituții. Universitățile nu sunt doar absolvenții lor de geniu, de prestigiu, academiile nu sunt doar nemuritorii care le ocupă fotoliile, pinacotecile nu sunt doar artiștii pe care-i expun; sunt nenumărați oameni care fac aceste instituții să funcționeze.
De multe ori acești oameni sunt funcționari publici, o clasă profesională de care azi, în România nu se vorbește cu respectul cu care ar trebui să se vorbească. Deoarece aceasta este clasa profesională care a construit România modernă dintre războaie, este clasa profesională care construiește România de astăzi. Ei sunt responsabili, printre altele de aderarea României la Uniunea Europeană care este cel mai important eveniment politic din viețile noastre după Revoluția română. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat fără ca sute, mii de funcționari publici anonimi, discreți, să-și fi făcut treaba.
Astăzi, trăim un moment interesant în care oamenii nu mai au încredere în instituții. La fel ca și prietenii mei, au încredere, mai degrabă, în alți oameni, dar nu în instituții. Asta nu se întâmplă numai în România, aceasta este o transforamre a timpurilor noastre. La începuturile epocii moderne, oamenii aveau mai multă încredere în instituții, decât în alți oameni. O instituție însemna ceva în care poți să ai încredere. Disoluția asta a încrederii în instituții este o boală a lumii moderne pe care trebuie să o depășim cumva. Trebuie să ne punem alți ochelari, să începem să vedem lucrurile bune.
Acum trei ani lucram în cadrul Comisiei Europene și am fost impresionat de respectul de care se bucurau euro-funcționarii români. Aceștia fac de ani de zile un serviciu extraordinar imaginii României, pentru că reușesc să compenseze deficitul de imagine pe care uneori îl producem prin cei pe care îi trimitem acolo prin alegeri libere. Ori, despre acești euro- funcționari se vorbește destul de rar și cred că ar trebui să vorbim mai mult și mai des. Ce pot să facă oamenii din instituții pentru a-i ajuta pe oameni să-și recapete încrederea în instituții: eu zic că trebuie să continue să își facă bine treaba. Chiar dacă la început sunt cârcotași obișnuți să vadă nodul din papură, la un moment dat observăm că lucrurile se mișcă, observăm că un progres există și începem să ne întrebăm cine este responsabil de asta.
Eu cred că avem nevoie de lucruri care să ne unească. Standardele formează o țesătură care ne poate uni cu adevărat. Eu sper ca ele să continue să ne unească, să ne apropie, să ne ajute să visăm împreună la un viitor în care diferențele să înceapă să conteze mai puțin, iar ceea ce ne unește, să conteze mai mult: nu numai la nivel național, dar și european și internațional.
Autor: Dragoș Bucurenci
