În calitate de consumatori asistăm la diversificarea şi înnoirea rapidă a ofertei de mărfuri, care nu întotdeauna corespunde calitativ exigenţelor în creştere ale societăţii noastre.
Un produs poate fi considerat de calitate şi sigur din punct de vedere al riscurilor când este conform anumitor standarde. În ţara noastră se aplică standardele române originale şi standardele europene şi internaţionale adoptate la nivel naţional. Acestea stabilesc cerinţele de calitate şi siguranţă privind produsele introduse pe piaţa din România.
În aceste condiţii se pune întrebarea – de ce există problematica ”dublului standard”? Cum pot intra în România, ţară membru al UE, produse care sunt mai proaste calitativ, sau respectă alte standarde, decât aceleaşi produse puse pe piaţa altui stat membru?
Aici intervin, în fapt, standardele de firmă pe care şi le stabilesc companiile producătoare, funcție de propriul interes, şi care nu întotdeauna se raportează la standardele naţionale aplicabile.
Stabilirea şi verificarea conformității produselor cu standardele naţionale aplicabile ar restrânge sau chiar elimina practica marilor companii de a utiliza cerinţe calitative preferenţiale, în funcţie de piaţa de desfacere a produsului.
Spre exemplu, produsul numit salam de Sibiu, poate avea potrivit standardului național nu mai puţin de 20 % proteine şi nu mai mult de 46 % grăsimi (SR 4:1999, Salamuri crude. Salam de Sibiu).
sau
Produsul numit brânză telemea proaspătă de oaie poate avea potrivit standardului național grăsime raportată la substanţa uscată nu mai puţin de 47 %, proteine nu mai puţin de 20 % şi apă nu mai mult de 15 % (SR 1981:2008, Brânză telemea).
